DSC_0176

Îndemn pentru creşterea în rasă curată a câinelui de vânătoare

Creşterea câinelui de vânătoare în rasă curată sau pură constă în esenţă, ca şi în cazul altor specii de animale, în împerecherea indivizilor în cadrul aceleiaşi rase. De exemplu, o femelă de Brac german cu păr scurt se montează cu un mascul tot rasa Brac german cu păr scurt. Este metoda de creştere care duce la omogenizarea descendenţilor şi are ca scop principal consolidarea continuă a caracterelor, perfecţionarea rasei în direcţia dorită, cum ar fi dezvoltarea simţului olfactiv la prepelicarii mari pontatori, Pointer, Setter, etc. sau a altor importante caractere de rasă. Prin creşterea în rasă curată se asigură o mare constanţă în transmiterea genetică a caracterelor specifice rasei, se realizează un conservatorism ereditar bine consolidat, căţeii moştenind calităţile părinţilor, a ascendenţilor în general, dar şi eventualele defecte ale acestora. Musai să precizez că prin luarea cunoscutelor măsuri clasice se pot preveni şi înlătura nedoritele tare. Metoda de creştere a câinelui de vânătoare în rasă curată mai prezintă, din păcate, şi dezavantajul că, uneori, din cauza în primul rând a consangvinităţii strânse, cu atât mai mult în cazul incestului – dacă nu se iau anumite măsuri de precauţie – poate conduce la degenerarea produşilor concretizându-se prin slăbirea constituţiei, a vitalităţii, prin defecte de exterior şi dezechilibrarea sistemului psiho-comportamental.

Este bine de reţinut că, totuşi, consangvinitatea strânsă, incestul chiar, în anumite cazuri – fixarea unor caractere valoroase, de pildă – se recomandă a se practica, dar numai sub directa supraveghere a specialiştilor, zootehnicieni şi veterinari de profil canin sau crescători cu practică zootehnică. Desigur, şi aceasta formează cheia succesului, pentru prevenirea posibilelor urmări nefaste ale consangvinităţii, nedorita degenerare cu întreaga ei suită, se impune luarea unor măsuri foarte severe şi anume:
a) hrănirea, adăpostirea şi îngrijirea diferenţiată a masculului şi femelei, în primul rând;
b) alegerea şi potrivirea cu mare atenţie a perechilor;
c) selecţionarea dură a produşilor, deci a căţeilor obţinuţi, prin eliminarea din start de la reproducţie a exemplarelor necorespunzătoare;
d) supravegherea şi coordonarea acţiunii de către un personal de specialitate;
e) disciplină foarte severă, totală şi permanentă din partea crescătorilor.

Prin creşterea în rasă curată, inclusiv utilizarea consangvinităţii şi aplicarea selecţiei cu deosebită exigenţă, de altfel, s-au ameliorat şi perfecţionat majoritatea raselor de câini de vânătoare existente în zilele noastre, ajungându-se ca înseşi unele reflexe condiţionate să fie transmise ereditar. Un exemplu edificator cu privire la transformarea – bineînţeles într-un timp destul de îndelungat – a reflexului condiţionat în reflex necondiţionat, transmisibil ereditar, este aretul la Setterul englez, care la începutul formării rasei se obţinea prin dresaj, pentru ca, în prezent, Setterul englez să areteze din instinct, aretul devenind un reflex înnăscut.

Cu toate că efectivele de câini de vânătoare existente în România sunt, în bună măsură, adaptate mediului ambiant specific şi în general corespund cerinţelor vânătorilor, datorită practicării unei îndelungate creşteri deficitar supravegheate şi dirijate de organismele abilitate pentru acest domeniu, sporadic şi insuficient îndrumate şi coordonate de specialişti, cele mai multe dintre aceste rase de câini sunt reprezentate prin animale neomogene, cu însuşiri morfofiziologice care nu întotdeauna corespund rasei.

Ca o concluzie absolut logică şi firească, care se desprinde cât se poate de clar din considerentele prezentate , este imperioasă necesitatea de a se aplica cu mare şi deplină conştiinciozitate şi severitate, metoda de creştere a câinelui de vânătoare în rasă curată. În susţinerea acestei idei, pentru asigurarea creşterii câinelui de vânătoare în condiţii optime, în vederea ridicării efectivului canin şi implicit a chinotehniei de vânătoare la nivelul cuvenit – în prima urgenţă barem la nivelul ţărilor limitrofe – voi sugera câteva măsuri concrete, de importanţă capitală, după opinia mea:
a) importul eşalonat de reproducători de mare valoare genetică, exemplarele trecute prin competiţiile de bază, ca exterior şi probe de lucru şi care au obţinut calificative corespunzătoare, cu prioritate masculi; atunci când condiţiile financiare ale organismelor de vânătoare nu permit plata în moneda naţională sau valută, prin contra ofertă de vânat viu (fazani, iepuri, etc.) sau autorizaţii de vânătoare;
b) crearea unor staţiuni mici de montă, cu masculi de elită din rasele cu mare pondere, la nivelul unităţilor teritoriale vânătoreşti, silvice şi al crescătorilor particulari;
c) stimularea permanentă, substanţială a crescătorilor de câini de vânătoare, precum vânători, personalul tehnic de vânătoare, nevânători, prin
     1) instituirea de premii în bani sau ustensile specifice pentru crescătorii care produc şi livrează pe plan intern căţei de certă valoare;
2) acordarea cu prioritate a autorizaţiilor pentru vânătoarea la picior, individuală sau în grupuri restrânse;
3) asigurarea de autorizaţii cu taxă redusă sau gratuit vânătorilor merituoşi în activitatea chinologică;
4) popularizarea în mass-media a crescătorilor ataşaţi cauzei;
5) rezervarea unor terenuri de vânătoare pentru capitală şi organizaţiile teritoriale, pentru dresarea şi antrenarea dirijată a câinilor de vânătoare;
6) organizarea cu regularitate, de competiţii canine, cu prioritate probe de lucru şi examene de lucru, nterne şi internaţionale şi a altor manifestări ca: mese rotunde, consfătuiri, schimburi de experienţă, cu organizaţii interne sau de peste hotare;
7) introducerea obligativităţii prezentării câinilor de vânătoare la probele de lucru şi examenele specifice, exemplarele care nu sunt prezentate sau nu absolvă probele respective neprimind drept de reproducţie neeliberându-se certificate deorinine etc, precum şi luarea altor asemenea măsuri restrictive, indiferent dacă deţinătorul este sau nu vânător;
8) stimularea şi sprijinirea materială, poate prin sponsorizări, a constituirii unor cluburi de câini de vânătoare pe grupe de rase;
9) organizarea şi susţinerea acţiunii de formare a unor zootehnicieni şi veterinari chinotehnişti, care să contribuie la ridicarea creşterii câinelui de vânătoare alături de celelalte ramuri ale zootehniei.

Am speranţa că sugestiile făcute să fie recepţionate şi puse în practică. Nădăjduiesc ca pledoaria făcută să fie corect înţeleasă, spre a contrubui efectiv la aşteptatul salt calitativ, mult dorit de cei care milităm de atâţia ani pentru mai binele chinologiei vânătoreşti, precum şi de toţi iubitorii câinelui de vânătoare.

 

Bibliografie:

Dresajul câinelui de vânătoare” – edit.Lider/2001: Nicolae N. Străvoiu